Nichita Stănescu

Get your own Slide Show!

Jurnal de lectură
- ,,Jurnal suedez”, Gabriela Melinescu,
Polirom, 2003 –


Dacă îmi place să citesc cărţi? Da, foarte mult. De cele mai multe ori lecturez foarte repede o carte, iar la recitire o ,,decantez încet ca un vin nobil” (Ion Pillat). Specia preferată? Romanul.
Trebuie să mărturisesc că nu am citit până acum nici un jurnal personal al unui scriitor (şi nu pentru că nu aş fi avut ocazia). Am ţinut în mână jurnalul publicat al lui Mircea Eliade şi al lui Mihail Sebastian, le-am răsfoit şi le-am aşezat la loc pe raft.
De ce m-am oprit asupra Jurnalului suedez în trei volume al Gabrielei Melinescu? În primul rând, pentru că nu ştiam nimic despre persoana ei şi pentru că mi-a suscitat interesul chipul ei de pe copertă. În al doilea rând, am ales o scriitoare pentru că, în opinia mea, o femeie simte şi trăieşte mai intens evenimentele ce i se întâmplă. În plus, găsesc interesant să descopăr profilul unei intelectuale, a unei femei-scriitor.
Trebuie să precizez faptul că lecturarea acestui jurnal personal m-a determinat să mă interesez şi să citesc operele literare ale scriitoarei.
Gabriela Melinescu (16 august 1942, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca redactor la numerose reviste, i s-au decernat premii pentru volumele de poezii, dar îi apar şi volume de proză, unul de reportaje; ea este şi o reputată traducătoare. Anul 1976 reprezintă anul stabilirii ei în Suedia, an din care începe să scrie cele trei volume ale jurnalului ce cuprind perioada 1976-1996.
În paginile jurnalului, scriitoarea motivează scrierea lui: ,,Prin notarea în jurnal, îmi voi aminti, căci sensul jurnalului e rememorarea vieţii, îndreptarea”, dar şi pentru că ,,Ţin acest jurnal ca un detectiv, pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intenţiile mele şi alegerile mele atât de iraţionale, şi apoi ‹‹mâna destinului››, şi în această metaforă intră şi prietenii trimişi de viaţă care vor să adauge ceva vieţii mele sau cu brutalitate să o distrugă”.
Ea aduce în discuţie atât subiecte ca scrisul / condiţia de creator (,,Când scriu, uit total că exist, intru în ceva ce s-ar putea numi atmosferă, o stare zero. Acolo, în lumea interioară mi-am uitat eul meu cotidian, plin de vulgaritatea zilei şi a condiţiei mele de om. Acolo stau faţă în faţă cu ceva străin, fără timp, fiind totuşi în timp. (…) Nu ştiu nimic, decât că mă simt bine după ce scriu, ca şi atunci când sunt profund cufundată în lectură. Toţi scriitorii sunt mai întâi mari cititori, înghiţiţi de biblioteci, cartofagi”; ,,Dar cât de greu este, totuşi, acest lucru simplu: a te pune în starea creaţiei. A te concentra, a deschide porţi invizibile”), cât şi cele legate de cărţi (,,Cărţile par să ne înece în fluviul lor. Ele sunt ca nişte cârje în viaţa noastră, pentru cei care au găsit propria lor filosofie şi autorii preferaţi pentru o recitire creativă.(…)scrisul trebuie exersat în fiecare zi.(…)A te împărţi, a fi două sau mai multe persoane, iată misterul de a fi creator”).
Atunci când scrie o piesă, ,,n-am nici o idee cum se vor forma personajele. Ideile vin pe urmă. Mai întâi nu e nimic altceva decât o stare de suflet, pur şi simplu. Minunat şi adevărat, contrariu a tot ce brodează criticii fără talent, care au citit alţi critici şi se referă mereu la ei”.
Gabriela Melinescu consemnează şi evenimente din viaţa soţului ei, René Coeckelberg, editor, precum şi a familiei acestuia. În primul volum apar referiri la Nichita Stănescu, fostul ei iubit: ,,era atât de interiorizat şi trăia viaţa exterioară ca pe ceva fără preţ, exact ca marii prinţi”, ,,era omul cel mai vulnerabil, nu poate niciodată să fie singur, preferând compania oricui în locul singurătăţii. El nu se gândeşte nici o clipă la valoarea lui sau la geniul lui, ca mulţi scriitori, el ştie că o fiinţă umană, cât de declasată ar fi, este un mister, un miracol, şi preferă prezenţa acestui miracol în locul vidului ameninţător”, ,,adevărata lui natură de excepţie, care trebuie protejată într-un fel, pentru că o asemenea personalitate nu se naşte des într-o cultură”.
O trăsătură interioară deosebită a vieţii Gabrielei Melinescu o reprezintă visele premonitorii, cum ar fi cel de dinaintea aflării veştii morţii lui Nichita Stănescu: ,,că eu am născut o fetiţă în apă, copil pe care apoi îl ţineam în braţe …Îngrozitor vis, după mine. Şi eu, şi René visăm lucruri care au o urmare în realitate, vise premonitorii. Niciodată vise banale.”
Într-adevăr, diarista surprinde în nişte pagini extraordinare, încărcate de lirism, moartea lui Nichita Stănescu: ,,Am simţit mereu o durere apăsându-mă pe piept, ca o bară metalică… După-amiază, la ora trei, ne-a sunat Pierre (Zekeli) din Stockholm ca să ne spună că Nichita (Stănescu) a murit pe data de treisprezece.(…) Toţi, ca şi noi, de altfel, am primit scrisori de la Nichita, cu întârziere, ca şi cum ni le-ar fi trimis din moarte. Sunt mută de durere; nu pot să plâng. Durerea mea şi visul meu erau în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu Nichita , fiinţa cea mai iubită din viaţa mea.(…) o parte din mine, poate partea cea mai frumoasă a vieţii mele, dispare acum, la sfârşitul acestui an îngrozitor în care am fost pedepsită crunt, de două ori, prin dispariţia mamei, pe care n-am apucat s-o văd după atâţia ani, şi apoi prin moartea lui Nichita, care m-a învăţat durerea şi marea generozitate, Nichita, pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubeşti cu adevărat asta nu trece. René a luptat şi luptă mereu ca Nichita să fie cunoscut aici, şi acum, la capătul unei munci intense, Nichita nu mai este ca să fie încununat. El, cea mai sublimă dintre fiinţe, sau cum spunea Nicolae (Breban): cadoul cel mai mare făcut literaturii române. Nichita era însă cel mai vulnerabil, tocmai prin calităţile sale excepţionale. De aceea toţi l-au hărţuit, trăgându-l în jos.(…) Nu se gândea niciodată la el ca la un mare poet, nu era obsedat să devină cunoscut, nu făcea absolut nimic pentru asta. (…) Am fost rugată să scriu despre el, aici, în Suedia. Dar n-am putut formula niciun cuvânt. Pierre (Zekeli) şi alţii au făcut-o în locul meu. Au scris, aşa cum aş fi vrut şi eu, despre importanţa lui Nichita ca tip de umanitate şi geniu creator. (…) Nu ştiu dacă voi mai scrie vreodată în acest jurnal. Dar voi deschide mereu poarta care dă spre ceea ce e neobişnuit de intens, de vital, amintindu-mi de Nichita, regăsindu-l în timp şi netimp.” (joi, 29 decembrie 1983/sâmbătă, 31 decembrie 1983)
În Jurnal, Gabriela Melinescu notează şi diferite citate din Spinoza şi Épictète, dar în special din ,,Jurnalele” lui G. Seferis, Kafka, Paul Klee, Delacroix.
Sunt de acord cu opinia lui Matei Călinescu, exprimată în Revista ,,22”, care consideră că ,,Remarcabilă în Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu e mai ales senzaţia că avem de a face cu un text plin de vitalitate. Chiar şi prezenţa morţii, în sensul cel mai literal, intensifică vitalitatea complexă a paginii, chiar şi contradicţiile de idei sau de imagini sunt încărcate de viaţă, sunt vibrante, sunt vitale – contagios vitale.”
Dan C. Mihăilescu opinează în ,,Ziarul de duminică” că ,,Gabriela Melinescu reprezintă un tip de feminitate foarte rar manifestat în literatura noastră. Instinctualitate nărăvaşă, în permanentă căutare de fior metafizic, un eu fascinat de estetizare, cu simţuri viforoase, dar constant încercate de reverie culturale.”
Eu cred că, în Jurnal, Gabriela Melinescu are un stil aparte, nu unul care să te determine să nu laşi cartea din mână până nu o termini de citit (normal, că nu e un roman poliţist), dar nici să o uiţi în spatele bibliotecii. Nu, nu e nici o poveste pe care să o lecturezi în tren, ci e viaţa reală a unui om curajos, credincios, sigur pe dânsul, care trăieşte profund şi constructiv fiecare zi.
O persoană care are acces la tainele creaţiei, dar realistă şi modestă. O lectură plăcută pentru cei ce vor să pătrundă în lumea palpabilă a unei femei-scriitor.

Importanta blogului in activitatea profesionala viitoare

Blogul este un instrument de lucru indispensabil in activitatea didactica viitoare sau in activitatea profesionala pe care o voi desfasura.
In primul rand, voi folosi blogul ca instrument modern de predare-invatare in ciclul primar, gimnazial si liceal. Pe langa puterea exemplului pe care o voi oferi elevilor (aceea de a-si crea propriul blog), voi sustine utilizarea tehnologiei informatiei si comunicarii (TIC)ca metoda didactica cu efecte constructive in dezvoltarea capacitatilor si abilitatilor de utilizare a computerului. De asemenea, reprezinta o modalitate creativa si atractiva de transmitere si achizitionare de informatii.
O alta utilitate principala a blogului in activitatea didactica este cea a evaluarii unor proiecte si teme realizate de elevi. Astfel, li se va oferi oportunitatea de a-si realiza temele lucrand cu ajutorul mijlocului lor preferat, computerul.
Bineinteles, daca vorbim despre ciclul liceal, putem indruma elevii chiar sa-si creeze un blog personal, posibil un jurnal online, in care sa-si publice gandurile, trairile, fotografiile de suflet, sa comunice cu prietenii si de ce nu, sa cunoasca alte persoane.
Pe baza argumentelor mai sus prezentate, ma consider indreptatita sa afirm ca blogul este un instrument de lucru necesar in demersul didactic.

Iasul cultural

Iasul cultural

,,…Iaşii au fost, cred, dintotdeauna un oraş fascinant(…) Nici cei cărora nu le place oraşul nu pot să nu-i recunoască aerul inconfundabil, personalitatea cristalizată în veacuri - de generaţiile şi
generaţiile care l-au zidit. Chiar mâhnirile iscate din una sau alta din
neîmpliniri, sunt tot nişte semne ale iubirii.”
(Grigore Ilisei, ,,Luminile eterne ale Iaşilor”)

Iaşul este într-adevăr un oraş al iluminării intelectuale: biserici, mănăstiri şi catedrale, muzee, case memoriale, monumente istorice, biblioteci, galerii de artă şi anticariate.
Miresmele ameţitoare, vibraţiile adânci ale străzilor, sunetul clopotelor mitropoliei care bat ca nicăieri în lume, toate conturează tristeţile moldoveanului, aplecarea lui spre meditaţie, însingurare şi revigorare prin cultură.
În scrierile şi afecţiunea ieşenilor dăinuie amintirea unor personalităţi care şi-au pus iremediabil amprenta asupra oraşului Iaşi: Iacob Negruzzi, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Cezar Petrescu, George Enescu, Agatha Bârsescu, Ionel şi Al. O. Teodoreanu, Otilia Cazimir.
Întotdeauna m-au fascinat locurile care poartă grea, amprenta istoriei. Ceva fabulos se degajă din piatra, din strada, din clădirea pe lângă care trecem, o lume dispărută şi înviată în cea de azi. Ne încearcă sentimente ciudate şi fermecătoare ale timpului fixat parcă în loc. Străzile au viaţa lor, cu un ritm rapid sau leneş, cu miresme de tei, iasomie şi liliac, dar toate au o atmosferă unică, învăluind oraşul în poezie.
Celebrul loc de promenadă şi recreeere, ,,Parcul Copou”, unde busturile lui Ion Creangă şi al lui Eminescu se individualizeaza, odihnindu-se sub Teiul ultimului, m-au determinat mereu sa cuget în atmosfera încărcată de lirism, inaintând imaginar pe ,,Aleea Junimii” din parc.
Pornind mai departe în aventura mea, în încercarea de a recupera trecutul glorios, aud ,,Hora Unirii” dinspre Palatul Culturii, de la orologiul cu carillon, format dintr-un ansamblu de opt clopote ce reproduc din oră în oră cântecul ce aminteşte de evenimentul istoric din 1859.
Palatul Culturii, fostul Palat Administrativ din Iaşi, este o compoziţie monumentală, care constituie o interesantă dominantă arhitectural-urbanistică şi plastică a oraşului. Clădirea simbol a fostei capitale a Moldovei a fost proiectată şi construită, între 1907-1925, de Ioan D. Berindey. Pentru a-i cinsti memoria, Iaşul a dat fostei străzi Muncii(Galata) numele arhitectului şi urbanistului Ioan D. Berindey.
Admir Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, unde, printre candelabre din cristal de Veneţia cu 109 becuri, Cortina de Fier şi plafonul, pictate de Al. Goltz, a onorat scena ieşeană timp de 14 ani actorul de teatru şi film Ştefan Ciubotăraşu. El a interpretat aici 105 roluri şi mărturiseşte că ,,…Propria mea activitate de astăzi s-a decantat de acolo, din acei ani preţioşi de ucenicie, - căci actorul care trece odată pe sub bolta teatrului ieşean o poartă deasupra capului oriunde s-ar afla…” (Ştefan Ciubotăraşu).
Casa din pitorescul cartier Ţicău, în care a locuit între anii 1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă, continua sa atraga mii de vizitatori. A devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 şi 1985.
Situata in veche vatra a orasului, pe Ulita Domneasca (actualul Bulevard Stefan cel Mare si Sfânt), biserica mânastirii Trei Ierarhi a fost construita intre anii 1637 - 1639 si sfintita la 6 mai 1639 de Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Edificiul prelua planul bisericii Galata (1584), definitoriu pentru a doua faza a arhitecturii nationale.
Jefuita si arsa de navalitori din Est (1650) si din Nord (1686), zguduita de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802), biserica va astepta ridicarea din umilinta pâna dupa Razboiul de Independenta (1877). Lucrarile de restaurare se vor efectua in anii 1882 - 1887 (arhitectura) si pâna spre 1898 (pictura si reamenajarea interiorului), resfintirea lacasului facându-se in 1904, sub domnia regelui Carol I.
Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi a fost fondată la data de 26 octombrie 1860. Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii domneşti din Iaşi, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1642. În mod direct, ea se trage din Academia Mihăileană, creată la 1834 de Mihail Sturza. În noua sa formă, ea a fost inaugurată la 7 noiembrie 1860 (26 octombrie stil vechi), în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă acum.
Fiind cea mai veche Universitate din România, este o instituţie de învăţământ superior cu tradiţie şi în acelaşi timp o universitate modernă care, prin realizările înfăptuite în plan educaţional şi ştiinţific, a căpătat recunoaştere atât pe plan naţional cât şi internaţional.
,, Un oraş nu este intelectual prin numărul clădirilor intelectuale unde cei tineri deprind să ţină condeiul şi să deschidă gura, ci prin marile personalităţi care, cu înălţimea lor meditativă şi dominatoare, împrăştie ca o aromă, până departe, şi duhul oraşului în care s-a format.”
(Ionel Teodoreanu)

Memento mori

Martie

Martisorul este o sarbatoare specific romaneasca, care celebreaza venirea primaverii. In aceasta zi se ofera persoanelor de sex feminin apropiate martisoare, ca mici semne de multumire. Se considera ca martisoarele sunt aducatoare de fericire si noroc. Ele sunt formate in mod traditional dintr-o fundita rosu cu alb - rosu semnifica iarna si albul primavara – la care se adauga alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoava, cosar, inima.
El este daruit incepand cu zorii primei zile din martie fiintelor dragi. In general, acest simbol este oferit copiilor, tinerelor fete si femeilor pentru a le proteja gingasia si sensibilitatea.
La inceputurile sale, martisoarele erau purtate la gat sau la mana si erau atarnate de o cordea rosie sau de un gaitan, compus din doua fire rasucite de matase alba si rosie, sau dintr-un fir de arnici rosu sau unul din bumbac alb.
In zilele noastre, martisorul se poarta o perioada de timp bine determinata si este prins in piept, existand convingerea ca toate dorintele se vor implini.
In trecut, in Moldova si Bucovina, copiii si fetele purtau o moneda de aur sau argint legata la gat timp de 12 zile, dupa care o prindeau in par si-o tineau astfel pana la inflorirea primul pom sau pana la sosirea berzelor. Altele agatau martisorul pe un trandafir, iar cu moneda isi cumparau branza, pentru a avea o fata alba si frumoasa tot anul.
Astazi martisorul se poarta 12 zile si apoi se agata intr-un pom tanar. Daca pomului ii va merge bine, atunci cu siguranta si cel care a legat ata de martisor acolo va avea parte de un an bun, cu sanatate si succese.
Altii asteapta sosirea berzelor si arunca snurul dupa ele, zicand: "Na-ti negretele/ Si da-mi albetele!"
Scoaterea martisorului, conform ritualurilor, are un scop bine intemeiat: sa marcheze astfel tranzitia dintre sfarsitul iernii si noul anotimp care incepe.
Mărţişorul este o tradiţie românească veche de peste 8000 de ani. Cele mai vechi dovezi ale acestei sărbători au fost descoperite de arheologi la Schela Cladovei, Mehedinţi .
Roşul mai poate insemna iubirea, iar albul divinitatea. Sarbatoarea Martisorului simbolizeaza renasterea vietii, reintoarcerea la viata. Exista cercetatori care cred ca e vorba despre reintoarcerea la viata dupa Potopul Biblic.
In fiecare an, pe 8 Martie se sarbatoreste Ziua Femeii si Ziua Mamei. Aceasta zi este asteptata de toate femeile, indiferent de varsta si incheie ciclul destinat "babelor" si prin urmare sfarsitul martisorului. Femeia e "cea mai frumoasa jumatate a lumii", cum frumos spunea un mare ganditor francez.

Mama

Mama-zambet si lumina,
Mama-lacrima si dor,
Tu esti ziua mea senina,
Ingerul meu pazitor.
(scrisa de Claudia)

Mama

Cine este acea splendoare
Ce te-alinta cu ardoare?
Cine este acea minune
Ce la piept mereu te tine?
Cine este acea fiinta
Ce te-nvata din stiinta?
Cine are acea paloare
Ce te-mbata ca o boare?
Cine are toate cele
Ce te plimba printre stele?
Cine este acea rugare
Ce ti-aduce alintare?
Cine e acea lumina
Ce in noapte ea suspina?
Ce te-alearga, ce te-ndeamna
Si prin ruga ea te cheama?
Cine? Cine?
(scrisa de Ionita)

Catei

Iasul cultural - una din cele sapte minuni ale Romaniei

1. Palatul Culturii
2.Catedrala Mitropolitana
3.Universitatea ,,Al.I.Cuza"
4.Parcul Copou
5.Biserica Trei Ierarhi
6.Teatrul National ,,Vasile Alecsandri"
7.Bojdeuca din Ticau