Sunday, May 25, 2008

Nichita Stănescu


Get your own Slide Show!




Jurnal de lectură
- ,,Jurnal suedez”, Gabriela Melinescu,
Polirom, 2003 –



Dacă îmi place să citesc cărţi? Da, foarte mult. De cele mai multe ori lecturez foarte repede o carte, iar la recitire o ,,decantez încet ca un vin nobil” (Ion Pillat). Specia preferată? Romanul.
Trebuie să mărturisesc că nu am citit până acum nici un jurnal personal al unui scriitor (şi nu pentru că nu aş fi avut ocazia). Am ţinut în mână jurnalul publicat al lui Mircea Eliade şi al lui Mihail Sebastian, le-am răsfoit şi le-am aşezat la loc pe raft.
De ce m-am oprit asupra Jurnalului suedez în trei volume al Gabrielei Melinescu? În primul rând, pentru că nu ştiam nimic despre persoana ei şi pentru că mi-a suscitat interesul chipul ei de pe copertă. În al doilea rând, am ales o scriitoare pentru că, în opinia mea, o femeie simte şi trăieşte mai intens evenimentele ce i se întâmplă. În plus, găsesc interesant să descopăr profilul unei intelectuale, a unei femei-scriitor.
Trebuie să precizez faptul că lecturarea acestui jurnal personal m-a determinat să mă interesez şi să citesc operele literare ale scriitoarei.
Gabriela Melinescu (16 august 1942, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca redactor la numerose reviste, i s-au decernat premii pentru volumele de poezii, dar îi apar şi volume de proză, unul de reportaje; ea este şi o reputată traducătoare. Anul 1976 reprezintă anul stabilirii ei în Suedia, an din care începe să scrie cele trei volume ale jurnalului ce cuprind perioada 1976-1996.
În paginile jurnalului, scriitoarea motivează scrierea lui: ,,Prin notarea în jurnal, îmi voi aminti, căci sensul jurnalului e rememorarea vieţii, îndreptarea”, dar şi pentru că ,,Ţin acest jurnal ca un detectiv, pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intenţiile mele şi alegerile mele atât de iraţionale, şi apoi ‹‹mâna destinului››, şi în această metaforă intră şi prietenii trimişi de viaţă care vor să adauge ceva vieţii mele sau cu brutalitate să o distrugă”.
Ea aduce în discuţie atât subiecte ca scrisul / condiţia de creator (,,Când scriu, uit total că exist, intru în ceva ce s-ar putea numi atmosferă, o stare zero. Acolo, în lumea interioară mi-am uitat eul meu cotidian, plin de vulgaritatea zilei şi a condiţiei mele de om. Acolo stau faţă în faţă cu ceva străin, fără timp, fiind totuşi în timp. (…) Nu ştiu nimic, decât că mă simt bine după ce scriu, ca şi atunci când sunt profund cufundată în lectură. Toţi scriitorii sunt mai întâi mari cititori, înghiţiţi de biblioteci, cartofagi”; ,,Dar cât de greu este, totuşi, acest lucru simplu: a te pune în starea creaţiei. A te concentra, a deschide porţi invizibile”), cât şi cele legate de cărţi (,,Cărţile par să ne înece în fluviul lor. Ele sunt ca nişte cârje în viaţa noastră, pentru cei care au găsit propria lor filosofie şi autorii preferaţi pentru o recitire creativă.(…)scrisul trebuie exersat în fiecare zi.(…)A te împărţi, a fi două sau mai multe persoane, iată misterul de a fi creator”).
Atunci când scrie o piesă, ,,n-am nici o idee cum se vor forma personajele. Ideile vin pe urmă. Mai întâi nu e nimic altceva decât o stare de suflet, pur şi simplu. Minunat şi adevărat, contrariu a tot ce brodează criticii fără talent, care au citit alţi critici şi se referă mereu la ei”.
Gabriela Melinescu consemnează şi evenimente din viaţa soţului ei, René Coeckelberg, editor, precum şi a familiei acestuia. În primul volum apar referiri la Nichita Stănescu, fostul ei iubit: ,,era atât de interiorizat şi trăia viaţa exterioară ca pe ceva fără preţ, exact ca marii prinţi”, ,,era omul cel mai vulnerabil, nu poate niciodată să fie singur, preferând compania oricui în locul singurătăţii. El nu se gândeşte nici o clipă la valoarea lui sau la geniul lui, ca mulţi scriitori, el ştie că o fiinţă umană, cât de declasată ar fi, este un mister, un miracol, şi preferă prezenţa acestui miracol în locul vidului ameninţător”, ,,adevărata lui natură de excepţie, care trebuie protejată într-un fel, pentru că o asemenea personalitate nu se naşte des într-o cultură”.
O trăsătură interioară deosebită a vieţii Gabrielei Melinescu o reprezintă visele premonitorii, cum ar fi cel de dinaintea aflării veştii morţii lui Nichita Stănescu: ,,că eu am născut o fetiţă în apă, copil pe care apoi îl ţineam în braţe …Îngrozitor vis, după mine. Şi eu, şi René visăm lucruri care au o urmare în realitate, vise premonitorii. Niciodată vise banale.”
Într-adevăr, diarista surprinde în nişte pagini extraordinare, încărcate de lirism, moartea lui Nichita Stănescu: ,,Am simţit mereu o durere apăsându-mă pe piept, ca o bară metalică… După-amiază, la ora trei, ne-a sunat Pierre (Zekeli) din Stockholm ca să ne spună că Nichita (Stănescu) a murit pe data de treisprezece.(…) Toţi, ca şi noi, de altfel, am primit scrisori de la Nichita, cu întârziere, ca şi cum ni le-ar fi trimis din moarte. Sunt mută de durere; nu pot să plâng. Durerea mea şi visul meu erau în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu Nichita , fiinţa cea mai iubită din viaţa mea.(…) o parte din mine, poate partea cea mai frumoasă a vieţii mele, dispare acum, la sfârşitul acestui an îngrozitor în care am fost pedepsită crunt, de două ori, prin dispariţia mamei, pe care n-am apucat s-o văd după atâţia ani, şi apoi prin moartea lui Nichita, care m-a învăţat durerea şi marea generozitate, Nichita, pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubeşti cu adevărat asta nu trece. René a luptat şi luptă mereu ca Nichita să fie cunoscut aici, şi acum, la capătul unei munci intense, Nichita nu mai este ca să fie încununat. El, cea mai sublimă dintre fiinţe, sau cum spunea Nicolae (Breban): cadoul cel mai mare făcut literaturii române. Nichita era însă cel mai vulnerabil, tocmai prin calităţile sale excepţionale. De aceea toţi l-au hărţuit, trăgându-l în jos.(…) Nu se gândea niciodată la el ca la un mare poet, nu era obsedat să devină cunoscut, nu făcea absolut nimic pentru asta. (…) Am fost rugată să scriu despre el, aici, în Suedia. Dar n-am putut formula niciun cuvânt. Pierre (Zekeli) şi alţii au făcut-o în locul meu. Au scris, aşa cum aş fi vrut şi eu, despre importanţa lui Nichita ca tip de umanitate şi geniu creator. (…) Nu ştiu dacă voi mai scrie vreodată în acest jurnal. Dar voi deschide mereu poarta care dă spre ceea ce e neobişnuit de intens, de vital, amintindu-mi de Nichita, regăsindu-l în timp şi netimp.” (joi, 29 decembrie 1983/sâmbătă, 31 decembrie 1983)

În Jurnal, Gabriela Melinescu notează şi diferite citate din Spinoza şi Épictète, dar în special din ,,Jurnalele” lui G. Seferis, Kafka, Paul Klee, Delacroix.
Sunt de acord cu opinia lui Matei Călinescu, exprimată în Revista ,,22”, care consideră că ,,Remarcabilă în Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu e mai ales senzaţia că avem de a face cu un text plin de vitalitate. Chiar şi prezenţa morţii, în sensul cel mai literal, intensifică vitalitatea complexă a paginii, chiar şi contradicţiile de idei sau de imagini sunt încărcate de viaţă, sunt vibrante, sunt vitale – contagios vitale.”
Dan C. Mihăilescu opinează în ,,Ziarul de duminică” că ,,Gabriela Melinescu reprezintă un tip de feminitate foarte rar manifestat în literatura noastră. Instinctualitate nărăvaşă, în permanentă căutare de fior metafizic, un eu fascinat de estetizare, cu simţuri viforoase, dar constant încercate de reverie culturale.”
Eu cred că, în Jurnal, Gabriela Melinescu are un stil aparte, nu unul care să te determine să nu laşi cartea din mână până nu o termini de citit (normal, că nu e un roman poliţist), dar nici să o uiţi în spatele bibliotecii. Nu, nu e nici o poveste pe care să o lecturezi în tren, ci e viaţa reală a unui om curajos, credincios, sigur pe dânsul, care trăieşte profund şi constructiv fiecare zi.
O persoană care are acces la tainele creaţiei, dar realistă şi modestă. O lectură plăcută pentru cei ce vor să pătrundă în lumea palpabilă a unei femei-scriitor.